Țara în care micul antreprenor nu mai trăiește, ci este vânat
*În ianuarie și februarie 2026 au mai fost radiate 12.100 firme!
,,Eu nu mai muncesc într-o țară a mea, ci într-un teritoriu ostil. Sunt un om simplu. Am o firmă mică. Trei angajați. Trei salarii care trebuie plătite. Trei case în care cineva așteaptă ca eu să rezist încă o lună. Nu sunt magnat. Nu sunt „băiat deștept”. Nu am contracte grase cu statul. Nu joc golf cu miniștri. Nu dau telefoane unde trebuie. Eu muncesc. Atât. Și, cu toate astea, în România, omul care muncește pe cont propriu nu este tratat ca un om util. Este tratat ca o pradă administrativă. Asta simt eu de ani de zile. Că statul român nu mă vede ca pe unul care produce, plătește, ține oameni în picioare și mai pune o cărămidă la viața acestei țări. Mă vede ca pe un rezervor de bani, ca pe un suspect permanent, ca pe un om care trebuie prins cu ceva. Dacă sunt șofer, mă pândește o amendă. Dacă am o firmă, mă pândesc zece instituții. Dacă respir, probabil urmează o taxă nouă. Statul român nu știe să conducă. Nu știe să administreze. Nu știe să prevadă. Nu știe să construiască pe termen lung. Nu știe să inspire încredere. Știe un singur lucru, să ia. Să mărească taxe. Să mărească impozite. Să inventeze obligații. Să trimită controale. Să scoată bani din omul care încă mai încearcă să facă ceva. Aici este prima durere. Eu nu fug doar de taxe. Eu fug de relația cu statul. De tonul lui. De disprețul lui. De lipsa lui de logică. De lipsa lui de respect. De sentimentul că, orice aș face, sunt deja vinovat înainte să deschid gura. Într-o țară normală, statul ar trebui să se poarte cu micul antreprenor ca și cu un om care ține în viață o parte din economie. Nu să-l lingușească. Nu să-l pupe pe frunte. Dar să-l respecte. Să înțeleagă că omul acela plătește chirie, salarii, curent, marfă, contribuții, impozite, nervi, timp, sănătate. Să înțeleagă că omul acela nu are plasă de siguranță. Dacă pică, cade direct în beton. La noi, nu. La noi, omul cu firmă mică trăiește ca un iepure pe câmp. Cu urechile sus. Cu inima strânsă. Cu gândul că de undeva iese iar o instituție, iar o hârtie, iar o obligație, iar un control, iar o amendă. Nu mai trăiești cu sentimentul construcției. Trăiești cu sentimentul apărării. Și atunci apare întrebarea care doare cel mai tare. Cum să-mi ceri mie să iubesc o țară care, prin instituțiile ei, mă tratează ca pe un intrus economic. Cum să-mi ceri mie loialitate, patriotism, sacrificiu, să merg la nevoie sub drapel, când eu, în timp de pace, sunt tratat ca un dușman fiscal. Țara nu înseamnă doar pământ, steag și imn. Țara înseamnă și felul în care te tratează instituțiile ei când muncești cinstit. Iar dacă ele te strivesc, te suspectează, te vânează și te umilesc, atunci nu mai rămâne dragoste. Rămâne oboseală. Rămâne scârbă. Rămâne o ruptură rece între om și stat. Și asta este tragedia adevărată. Nu economică. Morală. Eu nu mă mai simt cetățean deplin. Eu mă simt contribuabil vânat.
Când vine controlul, nu intră legea pe ușă, intră disprețul
În teorie, controlul ar trebui să însemne ordine. Verificare. Clarificare. Corectare. În caz grav, sancțiune. Așa ar trebui să fie într-un stat care se respectă. În realitate, foarte mulți dintre noi simțim altceva. Că omul care vine în control nu vine să înțeleagă. Nu vine să lămurească. Nu vine să prevină. Vine să găsească ceva. Dacă nu găsește imediat, caută. Dacă nu este clar, interpretează. Dacă este minor, umflă. Dacă nu a ieșit nimic, tot trebuie să iasă ceva. Asta este senzația lăsată pe teren. Că există o foame de amendă. Un reflex de sancțiune. O cutumă tăcută că nu e bine să te întorci la birou cu mâna goală. Și mai revoltător este altceva. De multe ori, omul care vine din partea statului nu inspiră competență, ci superioritate. Nu inspiră profesionalism, ci mică putere. Nu inspiră ordine, ci aroganță. Uneori știe mai puțin decât tine despre ceea ce faci. Înțelege mai puțin decât tine. Explică mai prost decât tine. Dar are ștampila. Are funcția. Are tonul. Și atunci incompetența lui se acoperă cu aer de stăpân. Aici se produce una dintre cele mai mari umilințe ale antreprenorului român. Nu doar că plătește mult. Plătește în fața unor oameni care adesea nu îi câștigă respectul prin minte, prin caracter sau prin pregătire, ci îl impun prin putere administrativă. Când un om slab pregătit vine cu autoritate, nu mai avem ordine. Avem caricatura ordinii. Iar cifrele arată limpede că presiunea nu este mică. În 2025, ANAF a aplicat pe linia antifraudei 13.532 sancțiuni contravenționale principale, dintre care 12.789 amenzi, în valoare totală de 154,79 milioane lei. Numai în semestrul I 2025 au fost 7.958 sancțiuni contravenționale principale, dintre care 7.477 amenzi, în valoare de 76,96 milioane lei. În același an au fost radiate 83.232 de firme, iar în ianuarie și februarie 2026 au mai fost radiate 12.100. Aceste date nu dovedesc fiecare abuz în parte, dar arată un mediu economic aflat sub presiune masivă și continuă. Ce înseamnă 154,79 milioane lei scoși din firme prin amenzi. Înseamnă utilaje necumpărate. O dubă care nu mai ajunge în firmă. O imprimantă industrială care se amână. Un soft care nu se mai ia. Un om care nu mai este angajat. Un salariu care nu crește. Un sediu care rămâne nerenovat. O rezervă de criză care dispare. O lună de respiro care nu mai există.
Banii rămași la antreprenor nu dorm. Circulă. Se văd. Se transformă în garduri vopsite, în curți îngrijite, în ateliere puse la punct, în vitrine mai bune, în contracte noi, în alte comenzi, în alți oameni plătiți. Banii rămași la om mișcă strada, cartierul, satul, orașul. Lasă urme. Ridică nivelul vizibil al vieții. Banii luați rece de stat prin presiune și amendă intră într-un aparat impersonal în care omul nu mai vede limpede legătura dintre sacrificiul lui și binele concret întors în viața lui. El vede doar că a plătit. Atât. Pe lângă asta, statul nu doar ia mult. Ia mult într-un haos de reguli. Azi apare o obligație. Mâine vine o altă interpretare. Poimâine se schimbă ceva. Peste două luni se anulează. Peste alte două luni se introduce altă nebunie. În asemenea condiții, tu nu mai poți face plan de afaceri. Nu mai construiești pe un an, pe doi, pe trei. Ajungi să nu poți calcula nici două luni înainte fără să simți că cineva poate schimba masa de sub tine. Asta nu mai este administrare. Este sabotaj lent asupra oricărei forme de inițiativă. Și atunci omul obosește. Nu mai spune, vreau să cresc. Spune, vreau să scap. Nu mai spune, vreau să investesc. Spune, vreau să rezist. Nu mai spune, vreau să rămân aici. Spune, poate în Bulgaria, poate în Ungaria, poate în Slovacia, poate în Serbia, oriunde, numai să nu mai am de-a face cu statul român. Aici ajungem. Aici am ajuns deja.
Un stat care își vânează cetățenii își taie singur viitorul
Dacă lucrurile astea s-ar fi întâmplat un an, doi, am fi spus că este o perioadă rea. O rătăcire. O abatere. Dar când ele se repetă de treizeci de ani, nu mai este accident. Este model de funcționare. Statul român nu pare să aibă viziune. Nu pare să știe să ridice, să ordoneze, să curețe, să prevină, să reformeze și să inspire. Pare să știe în principal să ceară. Să ceară bani. Să ceară supunere. Să ceară tăcere. Să ceară răbdare. Să ceară sacrificiu. În același timp, el însuși își crește aparatul, își întreține privilegiile, își apără cheltuielile, își justifică birocrația, își umflă costurile. De la cetățean și de la mediul privat se cere austeritate, prudență, înțelegere. Dar statul nu dă exemplu de autocontrol. Nu vine primul să spună, am tăiat risipa mea, acum vă cer și vouă ceva. Nu. El vine direct spre tine și îți spune că tu trebuie să plătești mai mult. Asta produce ceva foarte grav în sufletul unei societăți. Psihologic, omul dezvoltă neîncredere cronică. Nu mai pornește de la ideea că instituția poate fi justă. Pornește de la ideea că trebuie să se apere. Devine obosit, defensiv, iritat, cinic. Își pierde bucuria de a construi. Își pierde încrederea că munca dreaptă mai are sens. Sociologic, apare retragerea. Oamenii nu mai vor să deschidă firme. Nu mai vor să crească firme. Nu mai vor să angajeze. Nu mai vor să riște. Tinerii nu mai văd în antreprenor un model, ci un avertisment. Nu mai spun, vreau și eu să fac ceva. Spun, dacă și pe ăsta îl storc și îl calcă în picioare, eu de ce m-aș băga. Din clipa aceea, o țară începe să se usuce pe dinăuntru. Nu mai pierzi doar bani. Pierzi curaj. Pierzi inițiativă. Pierzi încredere. Pierzi oameni. Pierzi demnitatea muncii independente. Pierzi acea energie sănătoasă prin care o societate se ridică din temelie, nu prin discursuri, ci prin miile de oameni care își văd de treabă și mai construiesc câte ceva. Iar apoi statul se miră că oamenii pleacă. Că firmele se închid. Că economia respiră greu. Că lumea nu mai crede. Că patriotismul sună gol. Dar ce altceva să se întâmple când omul este tratat ani la rând ca o pradă fiscală și birocratică. Nu poți cere iubire unei populații pe care o umilești administrativ. Nu poți cere loialitate profundă unor oameni pe care îi ții permanent sub presiune, sub control, sub amendă, sub suspiciune. Nu poți cere sacrificiu eroic în numele statului unor cetățeni cărora statul, în viața de zi cu zi, nu le oferă decât povară, aroganță și nesiguranță. Și totuși, exact asta face statul român. Îți ia liniștea, îți ia timpul, îți ia o parte din bani, îți ia încrederea, apoi îți vorbește despre datorie. Eu nu cer privilegii. Nu cer tratament special. Nu cer să nu fiu controlat. Cer un singur lucru, să fiu tratat ca om, nu ca țintă. Cer legi clare. Cer reguli stabile. Cer instituții competente. Cer avertisment când greșeala este minoră. Cer sancțiune proporțională când greșeala este gravă. Cer respect. Cer predictibilitate. Cer bun-simț de stat. Pentru că adevărul acesta trebuie spus fără frică. Statul român nu sufocă doar firmele. Sufocă voința de a mai construi. Sufocă demnitatea celui care muncește. Sufocă ideea că aici se mai poate ridica ceva curat, stabil și durabil. Iar o țară care își vânează propriii contributori, propriii muncitori, propriii antreprenori, propriii oameni harnici, nu își distruge doar prezentul. Își pierde, încet, rece și aproape fără să priceapă, dreptul moral de a le mai cere ceva în numele viitorului.” consideră Andrei Bacal.
