„Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?”... întrebarea din melodie nu mai sună a revoltă, ci a inventar lipsă. Doar că, în loc de arme, pe lista noastră apar promisiunile. Iar una dintre ele, repetată cu aplomb în campanie, era plantarea a 100.000 de copaci în municipiul Suceava.
Atunci, cifrele curgeau ușor, rotund, optimist. O sută de mii, suficient cât să sune ambițios, dar și vag. O promisiune verde, de pus pe afișe și de strecurat în discursuri despre viitor, aer curat și generații care vor respira mai bine. Rimbu vorbea despre copaci ca despre o certitudine, nu ca despre un pariu.
Astăzi, însă, întrebarea rămâne suspendată: unde sunt copacii? Nu pe hârtie, nu în comunicate, nu în postări triumfaliste, ci în pământ. Plantați. Prinși. Udați. Numărați nu în voturi, ci în rădăcini.
Problema nu e doar lipsa unui bilanț clar. Problema e obișnuința cu promisiunea ca gest de campanie, nu ca obligație morală. Copacii nu cresc din sloganuri și nici din tăceri administrative. Cresc din consecvență, din bugete asumate și dintr-o minimă transparență față de cei care au crezut. Cum au crescut taxele... pot crește și copaci, dar dacă sunt plantați.
Un editorial nu cere miracole. Cere răspunsuri. Dacă promisiunea celor 100.000 de copaci a fost realistă, vrem să știm stadiul ei. Dacă a fost doar o metaforă electorală, atunci poate ar trebui spus clar. Altfel, rămânem cu aceeași întrebare, reformulată:
Unde-s copacii? Și, mai ales, când încetăm să mai confundăm campania cu guvernarea?
